Tu ai avut vreodată sentimentul că nu ești ceea ce crezi tu?
Tu te-ai gândit că sub fiecare mască există un chip?
Ție ți-a fost vreodată frică de ideea asta obsesivă de supraviețuire printe mormane de nepăsare?
Eeei bine, ei nu i-a păsat și acum se târăște pe coate printre mormane ce-o judecă, o aprobă și o hulesc. Nu este drept nicicând, dar își cară în fiecare zi statutul în ghiozdan, indiferent că îi place sau nu.
Totul a inceput odată cu adolescența. La ce ne gândim când pronunțăm jocul ăsta de litere? La frumusețea pe care nu o s-o recapeți niciodată, la zilele însorite pe care le petreci zâmbind la soare, la ceașca de cafea vărsată în pat, la relațiile complicate, la ce?
Din totdeauna a știut că există ceva special ce o diferențiază de restu', dar nu s-a gândit măcar o secundă că specialul înseamnă greutate de cărat în sacoșă, în portofel și în suflet.
Și cum spuneam, firea pesimistă și sufletul ușor de dărâmat la orice ticăit de ceas, au determinat-o.
Nu am văzut-o de prea multe ori atât de pierdută în spațiu, în propriul spațiu care se pare că o ermetizează pe zi ce trece. Se plimba foarte mult singură cu căștile pe urechi pentru că se simțea liberă la orice adiere tomnatecă de vânt, la orice frunză pătată de pictori profesioniști ce cade indiferentă în fiecare an, chiar și zâmbetul cald al unei bătrâne o făcea să se simtă mai bine.
Și totuși, eu știam despre ea că vrea să ajute oamenii, dar mai întâi de toate a hotărât să se ajute pe sine; imbrăcată în tente discrete de verde, perfect simetrice cu cerul albastru marin, traversează câteva străzi, parcă plutind și intră grăbită într-o clădire albă și sumbră, dar nu înainte de a se asigura că nu a avut nimeni răgazul să o observe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu