Când ploaia bate-n geam adormitor
Îți vorbesc drept și plâng pe brânci
Si, Doamne, de m-ai lepăda de dor...
Căci nu îmi mai găsesc răbdarea
În spații mari și cenușii,
Chipul și-a pierdut culoarea
Și, Doamne, câte ar trebui să știi.
Cum strâng din dinți și tot icnesc
Privin ecrane pixelate
Lacrimi iar mă podidesc
Și, Doamne, strânge-le pe toate.
Să-mi dai potirul ca să-l beau
Atunci când va veni să vie
Să răsplătesc răbarea...vreau
Și sufletul păstrat în colivie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu