Cum mi-am vândut lopețelele...

Trântită la pământ de o rafală de vânt dau să mă șterg de nisip. Eșuez și încerc iar și iar. Fără izbândă... Degeaba te tot tângui în rime când nimeni nu te.ascultă, degeaba tot mă strigi când știi prea bine că nu te pot auzi. Aceasta e una din nopțile în care rememorarea e chiar aici, aproape de țărm...îmi vorbește fix în față. Nu miroase nici a Orbit, nici a Five, ci doar a merele coapte ale bunicii. Un fior instalat în corpu.mi împrăștiat pe nisipul rece, mă scutură de biluțele alea magice ale plajei. O altă încercare de înălțare la cer. Genuchii trădați de julituri nu.mi amintesc decât de prima zi în care mi.am întrecut prietenii de breaslă la: 50 de metri alergare liberă pe.o șosea, nu chiar perfectă, în picioarele goale și murdare, într.o după amiază când soarele ne spunea că vremea "pititei" se apropia vertiginos de noi. Cățărați pe gardul vecinilor, putrezit de vreme, cu dorința arzătoare de a ne imfrupta cu zarzăre deloc coapte, cădeam pe capete cu chiote și larmă de reușeam să asmuțim și câinii prea nădușiți de caniculă. Un alt eșec. "Hai, mai spune.mi!!" mintea.mi dictează. Diminețile cu pâine caldă mă determină să continui. Diminețile în care nu aveam nevoie de alarma unui telefon, ci de cocoșul de pe casa din spate care avea grijă să folosească același ringtone enervant ca să fie sigur că ne trezim. Cu ochișorii.n pământ și inertă, plecam cu sacoșa de iută către ghereta din capătu' comunei unde se vindea pâine. Adunând copii de pe la casele lor, făceam o întreagă trupă. Încet, încet amorțeala dimineții se transforma în voci subțiri și drăgălașe de pitici. "-Săru'mâna tanti, 5 pâini și...și...am uitat, dar capace de bere mai aveți?" Deși omiteam să cupăr anumite lucruri, niciodată nu uitam să cer capace de bere, pe care le turteam, în prealabil. Aveam o adevărată colecție și nimeni nu mă întrecea la jocul cu capace. Era o întreagă forfotă în împărțirea lor tuturor copiilor. Pot spune că întotdeauna am fost avantajată de faptul că patroana, era chiar mătușa mea și primeam de fiecare dată mult mai multe capace decât ceilalți. De fiecare dată, dădeam și celorlați. Cred că nu.mi plăcea să fiu menajată, iar ceilalți copii, defavorizați. Drumul de întoaarcere atrăgea după sine discuții asupra mărcii de pe capac, al numărului deținut sau stabilirea orei și locului duelului. Întotdeauna întârziam și eram așteptată cu jordia la poartă, dar și asta făcea parte dintr.un mic angajament nerespectat. Eram niște draci de copii, iar plecările de acasă fără să ne înștiințăm părinții, erau lucruri la ordinea zilei.Alt eșec când te întorceai seara, murdar la gură de zmeură, plin de noroi pe papuci și hainele prăfuie până la refuz, iar cât despre stomacul care țipa în reprize, nu mai vorbesc. Tot drumu' îți făceai tot felul de filme și de planuri: Aaa, păi să vezi că am fost acolo și așa,așa... nu apucai niciodată să.ți termini discursul că erai luat în primire de nuia. Mmmmmmmhm...și așteptarea primilor fulgi de nea...necontenită așteptare. Și când în sfârșit apăreau, scoteam săniile de sub șoproane și de dimineața până seara, târam de sanie de colo-colo. Și iarăși ajungeam târziu acasă, uzi fleașcă și înfometați și bineînțeles că nu lipsea papara. Și mâncai ce ți se oferea, cu lacrimi cu tot. Nu eram înstăriți, nu știam ce.i aia haină nouă la fiecare 2 săptămâni, iar dacă aveai o carte de colorat, toți copii se strângeau în jurul tău și te implorau să îi lași să coloreze măcar un pic, dar totul se împărțea. În loc să ne petrecem timpul la tv, mai toată ziua eram prin curte și ne plimbam unii pe alții cu căruciorul de butelii, căci era o fiță, pe atunci, să ai o tricicletă. Mi.aduc aminte și acum cât de fericită am fost când am primit o tricicletă și un maimuțoi cu o chițăitoare în ureche. Maimuțoiul încă mai există și tricicleta..și ea, însă fără o roată...Amarnic m.am mai întristat când s.a rupt..și luni de zile tot am meștreluit la ea s.o repar cu sârmă. Fără îzbândă...tricicleta mea nu mai putea fi reparată. Întotdeauna eram invidioasă pe alți copii că ei aveau joc pe televizor și eu nu, până într.o zi când un băiețaș cu câțiva ani mai mare ca mine și care mă plăcea, mi.a dat jocul lui pe televizor cu câteva casete. A fost una dintre cele mai frumoase zile. Nu cred că o să mai simt o asemenea bucurie și împlinire niciodată. La câteva zile după marea împlinire, mi.a fost dată nimicitoarea veste a mutării mele. Nu știam ce să le spun prietenilor mei sau cum să stau mai mult cu ei. Am plecat, dar nu înainte de a învăța să merg pe patinele cu rotile ale celei mai bune prietene. Niște patine mov cu roțile roz. O altă fiță în rândul copiilor de vârsta mea. Anii au trecut haotic între atunci și acum, dar uite.mă acum. Sunt mare, am un telefon frumos, o grămadă de țoale de firmă, laptop și calculator, zeci de balerini colorați și sute de locuri vizitate atât în țară cât și afară. Și uite.mă aici în nisip, visând la vremurile copilăriei. Sunt prea mare acum, sunt prea mare să mă mai joc în nisip cu lopețica și să fac castele. Mi.am vândut lopețelele pe.o sticlă cu vodka și.ți spun eu...nu a fost o afacere bună!