Prietenia se leagă joia!

E joi, prea dimineață pentru mine. Mă târâi de colo colo într-un ritm alerto-lent (tipic mie): psihic sunt conștientă că ar trebui să mă grăbesc, fizicul zice pas. Cu toate astea reușesc să găsesc un anumit echilibru între ceea ce voiam și ceea ce se întâmpla defapt. Plec în grabă. Deja întârziasem. Ghici ce? Mi-am uitat termosul cu cafea acasă. Nu m-am mai întors. Am pășit în sala aia ce miroase a spațiu închis, unde dârdâi mai rău ca afară și unde lumea să agită din orice. E joi doar, ce dracu?
Încerc să-mi găsesc locul pt a mă putea trezi, pentru a doua oară, dar în condiții mai proaste. Oamenii continuă să se agite: "Uite tomberonu', nu e tomberonu' ", "Unde mi-e bluza?", "Cafeaua asta e nașpa", "De ce întârzie X?", "Intră șevaletul în maxi?", "E prea scump cu interRegio!", "Prea multă panică, copii." Clipesc leneșă și mă hotărăsc totuși să ajut la împachetat.
Trec zeci de minute până ce, tot amalgamul ăsta de frustrări matinale să se calmeze și dimineața de joi să își reia cursul ei firesc, drept, liniștit. Recuzita-n tomberon, șevaletul și noi. Ghici ce? Hai să ne repartizăm în mijloace de transport până la gară: unii cu maxi, alții cu...cu ce apucă, ploaia și ea omniprezentă.
Aventura tomberonului pe tren plus privirile uimite ale călătorilor, evident amuzante, sau, din contră, prea țâfnoase. Nu-i bai, doar am dat bani pe bilet, putem călători însoțiți de un amărât de tomberon sustras de pe holul școlii.
InterRegio, câteva zeci de minute, câteva, raportându-mă la puține. Sinaia: frig, ploaie și din nou lume agitată care cum să coboare mai repede din tren.
Și de aici pornește tot ceea ce noi numim, astăzi, prietenie. Sunt voluntarii festivalului care ne-au preluat de la gară. Sunt mai mici ca noi, și ce? Personal, eram puțin reticentă pentru că, de cele mai multe ori, dau peste oameni cu prea multe fițe,dar m-am înșelat. Am văzut în câțiva dintre tineri, frumusețea aia copilărească, amabilitatea și nu în ultimul rând, spiritul lor săritor și dinamic de a te scoate din orice impas.
Am lins o bere cu toții într-un pub și ne-am cunoscut mai bine. Mai mai că nu ne-am fi despărțit, dar au urmat alte două zile în care i-am revăzut, am făcut schimb de povești și a apărut legătura asta care, în ziua de azi, nu mai este cotată atât de bine: prietenia.
Am spus prea puține cuvinte despre ei în comparație cu vastele bune impresii pe care ni le-au lăsat. Au fost cuvinte spuse din suflet  și primite în aceeași manieră. Ultima zi, ultimele clipe acolo, emoționant. 
Nu pot încheia decât așa :

Vă iubim mici sinăieni atomici, vă iubim!