Și-mi povestea atât de dulce și suav cum, în fiecare dimineață, își coboda trupul gol și frământat noaptea ce tocmai trecuse, își punea șorțul și se apuca să-ți gatească. Două ouă ochiuri cu mărar presărat peste ele, un pahar cu fresh proaspăt de portocale și nelipsita cafea cu ginseng. Dumnezeule, ce aromă! Am pierdut șirul evenimentelor următoare, deoarece m-am oprit la mirosul mărarului și la savoarea cafelei.
Totuși, când am reușit să mă întorc la vocea lui caldă, îmi spunea cum morocănoasă și ciufulită, te dădeai jos din pat, cu ochii între deschiși și cu un "bună dimineața, iubitule!" mai anemic din cauza buzelor uscate și zdremțuite de vânt, îl luai în brațe la fel de entuziasmată și hotărâtă ca la început.
Mi-a mai spus: Diana, cu câtă meticulozitate se îmbrăca, cu câtă meticulozitate se farda și cu câtă meticulozitate pășea cu picioarele goale pe parchet. Te privea uimit în fiecare dimineață și nu se putea sătura de asta. Plecai întotdeauna grăbită la serviciu și niciodată fără porsche-ul tău negru metalizat, "panteruța", așa cum îi spui tu.
Cât tu erai la muncă, el se plimba prin parcuri și fuma mult. Se considera un om de nimic, un scriitor mediocru, o lichea întreținută de soție. Se învârtea ore întregi crezând că va găsi o soluție. Uneori, de disperare gătea 3-4 feluri de mâncare. Asta îl relaxează pe el. Alte ori, mai ieșea cu mine, piezându-ne timpul împreună și îmi repeta în continuu: De ce ochii mei o adoră, însă ea nu-mi inspiră nimic? De ce nu mă îmbată în așa fel încât strălucirea din ochii ei să se așeze cursiv pe-o foaie de hârtie? De ce...? Și atunci lăsam șevaletul deoparte, mă așezam lângă el, îi mai ofeream o țigară și avea nevoie de un "Ia ascultă și privește în jur!" ca să se liniștească. Triluri de păsărele, amestecate cu sunetul zgomotos al picamerelor, cu aerul îmbâxit de praf și cu fețele trecătorilor îmbâxite și ele, ori de vreme, ori de tristețe, ori...pur și simplu de problemele cotidiene.
Și parcă pleca acasă mai împlinit decât venise, dar nici pe departe la fel de satisfăcut, cu aceeași profunzime în ochi ca atunci când îmi povestea despre tine. Și se întorcea acasă, parcă mai rumen în obraji și se apuca din nou de gătit. Știu că erai surprinsă de fiecare dată când găseai pe masă tot felul de bunătăți și care să se încadreze și în dieta ta.
Îmi spuneam de multe ori, ești norocoasă că-l ai! Și chiar mi se confesa uneori, că după o zi întreagă de muncă, ajungeai acasă, înfulecai ce-ți punea pe masă, îl sărutai puțin și te trânteai în pat spunând întotdeauna că ba ești obosită, ba te doare capul, ba ești în perioada menstruală...spunei orice să ocolești o partidă de amor sățios. Spunându-mi toate astea, înghițea în sec dar continua pe același ton mieros.
Nu știu, Catherine, nu știu unde s-a produs ruptura sau cine la cine a renunțat. Am plecat în străinătate doar pentru câțiva ani și acum vă găsesc total diferit: pe tine într-un nenorocit de cărucior cu rotile, iar pe el , Doamne, pe el, într-un un mormânt cu piatră rece, însă cu siguranță porsche-ul lipsește.
Nu-mi vine să cred că totul se poate schimba radical, că lucrurile frumoase sfârșesc prin dispariție sau chin. E uimitor, cum, câțiva ani, au reușit să schimbe destinul a doi oameni. Dacă stau mai bine să mă gândesc, câțiva ani reprezintă o veșnicie în comparație cu secundele sau minutele sau orele care v-au adus în ipostaza asta.
Catherine, ce s-a întâmplat?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu