Nevroză

Obișnuiam să călătoresc foarte mult. Când mi se punea pata, îmi îndesam câte ceva într-o geantă și plecam. Preferam trenul, căci, era cea mai simplă metodă. Întotdeauna trenurile aveau întârziere, dar măcar știam că ele vor veni ca să mă preia și să mă ducă departe de tine, cel puțin din punct de vedere fizic. Chiar dacă aveau întârziere veneau și cineva tot mă anunța de întârziere, tu...niciodată.
Am dreptul să fiu revoltată, să țip și să bat cu pumnii în pereți din cauza ta. Învață să prețuiești timpul! Cu ceva vreme în urmă mi-am dat seama cât de prețioase sunt 2 minute, 2 amărâte de minute. 2 minute mi-au răpit mie bucuria de 15 minute, ție...nimic, și așa nu te dădeai în vânt după punctualitate.
Neglijent și deloc interesat, nu te-ai sinchisit să te declari, măcar, un Regio leneș care doar trage de timp pentru a nu ajunge la timp la destinație, pentru a pune capătul șinei pe foc, pentru a nimici cu nonșalanță un traseu pe care ai uitat de multă vreme cum să-l faci. Nu vrei, n-ai chef, te dai rănit, nu poți...ești oala sub presiune care dă-n clocot dacă nu-i convine ceva sau dacă i se reproșează ceva.
Sper să înțelegi că nevroza asta pe care mi-o fructific este din pricina faptului că ceea ce urăsc cel mai tare, este așteptarea asta anemică, o așteptare a nimicului aflat în noi, a goliciunii supreme a caracterului omenesc. În locul tău, puteau fi zeci de alte persoane, dar tu ești de neînlocuit cu alte zeci de persoane și ar fi trebuit să fi diferit.