Noi?!

Noi? Adică noi doi! Noi doi suntem doar o umbră a trecutul, o rafală de vânt pe o plajă, odată însorită. Noi suntem ceea ce vrem noi să fim, dar în mod separat. Pentru mine, "noi" reprezenta un tot unitar până mai acum ceva vreme, ne plăceau aceleași chestii, mergeam în aceleași locuri, râdeam la aceleași glume. Azi...nu mai suntem noi. Suntem defapt ceea ce ne-a depărtat foarte mult: orgoliu-da, suntem orgolioși, în fața întregii omeniri nu suntem în stare să țipăm din tot sufletul ținându-ne strâns de mână: Azi, suntem fericiți pentru că suntem împreună!; ignoranță-a fost nevoie de multă vreme să trecem peste, să ne vorbim din nou, să zâmbim sub aceeași bucățică de Univers, unul lângă celălat; teamă- teama unui eventual eșec, al unei prăpăstuiri fără precedent.
Mi-este imposibil să continui să mai înșirui toate lucrurile care azi n-au făcut decât să ne distanțeze, să lase loc doar de-un bun rămas, și pace. Doar gândește-te la ce plănuiam, gândește-te cât de rece era mojito-ul ăla din vis, cât de reci îmi erau mâinile, sau pur și simplu, cât de simplu și util era să avem "bunurile" la comun.
Reflectez de multă vreme la treaba asta, dar azi, lucrurile au prins contur. Au defilat zeci de amintiri plăcute prin fața ochiilor care mi-au semnalat faptul că "noi" am rămas în trecut, tăcuți și lași. Am plecat mai departe, nu "noi", ci "eu" și "tu".