Era 21.45. La 22.00 trecute fix, trebuia să ne întâlnim. Ies pe ușă, mă-mpiedic de preșul de la ușă și după ce cobor vreo 2 trepte, îmi aduc aminte că mi-am uitat i-Pod-ul acasă, Zic, mă întorc că n-o fi foc! Și mă descalț, și iau ăla, și mă încalț la loc. 21.53! Pfoaa, perfect! Și mă mai împiedic încă o dată de covor, îl înjur de toți Dumnezeii și cobor.
Afară...ptiuuu...un frig de-ți clănțăneau dinții în gură, și nu alta. Pe stradă, nici țipenie de om. Semafoarele clipoceau înghețate, beculețele de Crăciun domneau static peste mine. Încă un minut și trebuie s-apară, zic eu. Trec 10, 20 de minute, trece juma' de oră, nici urmă de acea persoană mult așteptată. Știi că nu sunt genul răbdător, dar când cred eu că merită, aștept până îmi ies ochii din cap.
Încet-încet se pornește ninsoarea, ochii mei se scaldă în lacrimi. E o dezamăgire fără margini. Îmi șterg rujul de pe buze cu mâneca gecii pe care, evident, o mânjesc și izbucnesc într-un plâns isteric. Tremurând, îmi scot i-Pod-ul și pornesc departe de oraș. În drumul meu, reușesc să pornesc toate alarmele de la mașini, cu bulgări de zăpadă, până ce răzbelul meu interior ia sfârșit. Prind zăpadă între degete și o modelez. O țin strâns în pumn, și-mi bălăngăn mâna pe lângă corp. Era un sentiment plăcut, ca atunci când ții sau ești ținut de mână, însă la mine dura doar câteva secunde, bulgărele se topea, iar mâna nici măcar nu mi-o mai simțeam.
Pe-o stradă lăturalnică, încep să râd în hohote gândindu-mă la prima noastră evadare din oraș. Mă-ntorc spre stânga și, printre chicoteli întreb: Îți mai aduci aminte? O doamnă cu 2 sacoșe pline, care tocmai trecea pe lângă mine, mă fixează cu privirea, își mută sacoșa din mâna dreaptă, se închină și mărește pasul. Înțeleg și continui să merg în timp ce aceeași piesă, pe repeat, sună gâjâit în căștile stricate. Ajung în sfârșit la locul nostru, unde acum un an, la ora asta, încropeam amândoi un om de zăpadă anemic. Mi-ai spus că, deși tu nu aveai să fii pentru următoarele 2 luni aici, el avea să-ți țină locul și să mă facă să zâmbesc ori de câte ori îl vedeam.
Mă trântesc în zăpadă și fac 11 îngerași, grași și fără chip. paltonul meu se umple de zăpadă, simt cum răceala îmi ajunge-n oase și-ncep din nou să plâng. Mâinile-mi amorțite rotesc guguloaie de zăpadă. Refac omul nostru de zăpadă. E deja 00.30. Am răms fără baterie și muzica se stinge ușor. Istovită, îmi dau paltonul cu care acopăr trupul omulețului, ca nu cumva să-ți fie frig, că știi ce mi-ai zis atunci: să privesc omulețul cum te-aș privi pe tine. Îmi pun capul pe pieptului lui, așa cum mi l-am pus pe pieptul tău în noaptea aceea și înlemnesc lângă el.
Aproape că-ți aud inima bătând, cum sorbi liniștit din ceai, cum focul din șemineu ți se reflectă în ochii-ți sclipitori din cale afară. Și-ncep să te strig strângând din ce în ce mai tare mormanul de zăpadă, în brațe. Și glasul meu se pierde-n pădurea de alături, și câinii latră și hornurile fumegă leneșe, și câte-o licărire de iluminator stradal se zărește-n depărtare.
O voce caldă și care aș putea să jur că semăna cu a ta: Dormi și lasă uitarea să ți se aștearnă pe pleoape, dormi și dă regaz lacrimilor să se regenereze, dormi și nu te mai întreba în continuu: de ce?
Sunt sus acum, vezi? Pot să zbor! Și trupu-mi vânăt, zăcând pe-un morman de zăpadă, și ochii-mi par încă umezi. Lumea privește înmărmurită. Nu aud ce se discută. E un vacarm de nedescris și trupul tău, trupul tău zace pe trotuarul groazei unde ai fost ucis cu sânge rece.
De ce plângi dragul meu, de ce plângi? Am știut că tu nu te mai poți întoarce la mine. Acum, uite-mă aici, în Împărăția ta. Am venit la tine! Nu ești bucuros?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu