Lucrurile,în general, fac parte din trecut, însă doar prezentul efemer și viitorul imediat contează. Cu maxima asta m-am trezit azi de dimineață în minte, hotărâtă să mai scriu câte ceva.
Când realizezi că nu prea te mai interesează de ex crush-uri sau că nicio poză veche nu te mai mișcă, sau că e urât afară, deși, poate la capătul firului, treaba nu stă la fel, e clar, ai scăpat în hârdăul cu îndrăgosteală. E un sentiment mai vechi pe care l-am păstrat bine, așa ca bunică-mea cu hainele "bune", "în casa mare".
Deși nu ne trezim în fiecare dimineața în același pat, zâmbim copilărește și ne verificăm telefoanele covinși că, sigur unul din noi, a fost mai matinal în dimineața asta.
Deși programele noastre diferă foarte mult, ne facem timp. Ne facem timp să ne luăm la cârcotă, să povestim întâmplări diverse de peste zi, sau, preferata mea, discuția despre amantele tale. Măi, am o plăcere sadică de a te întreba despre amantele tale și despre cum decurge treaba cu ele pentru că, e inutil să-ți pun opreliști dacă simți că acasă n-ai ce-ți trebuie. Cât de mult glumim pe tema asta, s-ar putea ca într-o zi să nu mai fac distincția și că glumele astea ar putea deveni realități greu de cruțat, sau obișnuință, pentru că, știm cu toții, obișnuința este a doua natură a omului.
Dar cel mai mult îmi place să ne hârjonim, ca doi copii. Mai mult eu. Vezi, dacă ți-ai ales un copil ce trebuie să înduri? Mai bine un copil care știe ce face decât o studentă care nu știe cum s-o facă.
Călătorim mult, plănuim mult, rădem mult și ne imaginăm în mii și mii de ipostaze. Visăm! Eu mai mult! Eu întotdeauna mai mult! Tu ești ăla cerebral în toată treaba asta și uneori mă chinui să te trag cu forța în aria de visare. E un sentiment plăcut, n-ai niciun fel de obligație, curcubeele te înconjoară și levănțica te sufocă, poți să fii cine vrei tu să fii, să spui exact ceea ce vrei să spui, sau pur și simplu să levitezi fără să te fi ridicat de pe sol. It's called love.
Distanța sugrumă orice aspirație, anulează orice "acum". Toate astea trebuiesc păstrate până la sfârșit de săptămână. Căldură mare, mon cher! E vineri, e..acasă, e contopeală de buze și larmă la apus. Ce imagini locvace, le-aș povesti la nesfârșit, dar știu că oamenii prea fericiți atrag multă ură din partea interlocutorilor care, forțați de împrejurări, se străduiesc să te asculte deși poate mințile lor aleargă către o porție de cartofi prăjiți sau către rufele alea murdare înghesuite peste praful de sub pat. Și ce? La cât de surzi sunt oamenii, aș putea să urlu în gura mare cât sunt fericită, și ei tot n-ar auzi, sau poate n-ar înțelege și in definitiv oricum nu le-ar păsa. E important să mă auzi tu!
Și cu toate astea, ne agățăm încrezători de prezent. Și ne maimuțărim și mai mult, și ne motivăm și mai mult, și sperăm să dureze și mai mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu