FeSO4, nu ne îngropa de vii!

În fiecare dimineață, dar în fiecare dimineață mă ridic mecanic din pat și mă prăbușesc la loc. Deschid ochii și pe tavan mi se desenează o hartă în tente cenușii. Mă pitesc sub pătură. Mi-e frică să ies pentru că știu că undeva, ceva, colcăie a pilitură de fier. Accept provocarea și de data asta. Un miros greu mă izbește încă de la intrare. E portalul către o altă lume. Pășesc timidă și puțin dezorientată: De ce toată lumea se grăbește? E o grabă de-un sincron asurzitor. Aici e locul în care îți dorești ca timpul să nu-ți provoace întârzieri sau, din contră, prea multă așteptare. Aștepți cuminte să întri în cușca de fier, cu miros de fier și niscai izuri de parfum ce-ți inundă căile nazale direct. O altă portiță sosită la pachet cu un sunet ce nu-l pot asocia decât cu urletul înfricoșător al unui lup urmat de-un șuier  lin. Un colorit aproape inexistent. Negru, negru și iar negru. Ici colo câte un accesoriu țipător sau vreo carte cu copertă sofisticată. Cușca de fier se închide și naiba știe când mai ieși din ea. Omuleți mici dansează electronic după cum dictează cușca. Nimeni nu-ți zâmbește și te simți singur între atâția omuleți. Situația asta îți aduce aminte de tine, cum te închizi în propria-ți cușca ca să nu fi descoperit. Ideea de gol pușcă cu sufletul te sperie de moarte și tragi peste țarcul tău o mușama plină-ochi cu zâmbet și politețe. Oare și oamenii ăștia or fi la fel?
După aceea, ca prin minune, cușca trântește omuleții care pe unde, o zăbrețulă să deschide: unii ies, alții intră, iar asta se repetă la nesfârșit. Vrei să mă întrebi dacă m-am uitat în ochii omuleților? Ei bine, am făcut-o, dar să nu spui nimănui! În multe dintre privirile lor m-am regăsit: Debusolare, Regret, OBOSEALĂ, Disperare, Dor, mult dor! Îmi dau seamă că defapt nu sunt singură, că mai sunt și alții care simt ca mine, și parcă dintr-o dată ceva mă-mpinge de la spate, mă aruncă din cușcă și mă face să mă învârt ca un titirez dezorientat. Era un omuleț grăbit. Până apuc să pricep ce se întâmplă o gâfăială venită din capătul scărilor îmi atrage atenția:
F***-I M**ȚII M*-*II, L-AM PIERDUT!!!
Ce-ai pierdut?
METROUL!!!!
Și-atunci am înțeles! Locușorul ăsta strâmt ascunde multe taine pe care, dacă vrei, le vei desluși, asta dacă fierul nu-ți va mânca plămânii, dacă sufletul nu-ți va fi distrus de întuneric!