Colțul: lucruri pierdute

          Mă zbăteam ca un pește la țărm. O lumină caramel țopăia veselă. În încercarea de a o îndepărta din colțul meu de singurătate, mi-am izbit mâna albă și moale de perete. Arșșș! Am știut! Era una dintre acele dimineți. Deschid ochii ca pentru prima oară și caramelul îmi inundă retina. Mă ghemuiesc mai adânc sub pătura pufoasă și mă avânt print tunel către telefon. Nimic. Refac traseul și mă izbesc de perete. De data asta cu capul. Razele caramel părăsesc timide încăperea, speriate parcă de bufniturile dimineții mele.

          Într-o zi ca asta, sufletul meu vrea să alerge liber prin ploaie. Da, așa e, am multe bagaje de cărat, d'asta călătoresc rar. Împachetez tot hotărâtă să ies, să-mi arunc din tren toate bagajele, să mă întorc mai ușoară ca să pot călători din ce în ce mai mult, fără bagaje. Ploaia se pornește din senin peste-mi veșmântul îmbâcsit de lavandă și iris. E prima oară când îmi place cum îmi plouă-n suflet.

          Stăruii câteva clipe pe peron și când trenul porni, deodată mă trezesc împinsă-n tren. Nu degeaba se spune că cele mai multe lucruri le alegem/facem inconștient. Îmi caut un loc sus, de unde mă pot descotorosi  mult mai ușor și de unde pot vedea cum bocceluțele care mă sufocă se pierd pentru totdeauna în necunoscut. De aici, mintea-mi fotografiază pășuni verzi bune de-ntins la soare, arbori falnici ce-mi umbresc obrazul stâng, animalel libere să alerge-n voie pe pantele abrute fără să le fie frică de o eventuală julitură și două tuneluri unde rămâne fără memorie și se face boom-ul de rigoare. O atmosferă atât de familiară: răcoare, întuneric și gram de speranță într-un licăr îndepărtat. Asta-s eu, o poiană plină de vitalitate, o rouă ce alunecă ușor, o viețuitoare neînfricată, și sfârșesc în a fi un tunel în drum spre munte, cu un gram de speranță. Mai verific o dată telefonul. Nimic. Plecasem hotărâtă să arunc tot, dar ceva mă oprește asupra bagajului tău pe care mi l-ai dăruit fără să vrei, pe care ți l-am furat fără să știi, pe care l-am legat cel mai strâns de mine.

Un alt tunel îmi întunecă gândurile. Repet! Cum era planificat: oprește, le arunc și-mi văd de drum.

          Următoarea stație apare de după colț, parcă prea repede și intru în panică. Arunc în grabă vechiturile și când dau de ce e al tău, mă opresc. Un steag galben flutură alarmat lângă mine și bagajul tău. Deschid valiza și dau de un bilețel scris cu tremur din călimară.. "Sunt 4 zile de când nu vorbim și parcă a trecut o veșnicie!"  Ușile vor să mă strivească și mă trag înapoi. Bagajul e încă la mine, îl vrei înapoi?