Nu!

Nu am mai scris de ceva vreme și chiar se întrebau câteva persoane, de ce, cum si pe dincolo. Eei bine, am fost ocupată să.mi găsesc liniștea interioară, să reușesc să mai aud vântul ce se izbește dimineața de geam, ca odionioară.Am fost nefericită în tot acest timp, lumea spune că sunt veșnic nefericită. N.am plâns, nu m.am tânguit ca un motan...doar am adunat în minea fierea momentelor care se repetă la nesfârșit, durerile astea necondiționate pe care ți le provoci din cauza altor persoane. Și totdeauna m.am întrebat dacă eu chiar iubesc tristețea sau ceea ce mi se întâmplă e atât de trist încât oamenii din jurul meu chiar nu.și dau seama prin câte rahaturi trec. Sunt săturată până peste cap de clinchetul sticlelor, voci asurzitoarea, burdușeală zdravănă și...liniște. Uneori mai sunt suspinele alea ale lingerii rănilor, dar niciodată ripostă. Și în continuare mă întreb, de ce aș mai vrea să trăiesc, sau de ce aș mai vrea să trăiesc aici?