Ridică-mă, dar nu mă coborî departe.

Și mi-aș dori ca pentru o secundă Pământul să se oprească lacrimile să-și înceteze ritualul satanic, iar playlist-ul să continue grav. Am nevoie doar de-o secundă, o secundă eternă. Să dureze atât de întens încât să reușesc să ascult respirația sacadata, dinți-mi încleștați în antebraț și din nou lacrimile dornice să curgă în șiroaie-nvolburate, sărate și fierbinți, amare și dure, tăioase și negre. Și liniște. Pe un norișor, cafea cu lapte, mă clatin și te aștept. Nu mai simt nimic și...și...și ploaia scurtă de vară se pornește din nou. Mă răsucesc și cad, cum cad eu de obicei într-un întuneric din care nici măcar sufletul nu mi-l mai aud. Acum și pentru totdeauna, ridică-mă! Ridică-mă în loc de verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinul!